Homo habilis, in latina “omul indemanatic”, este o specie umana disparuta, cel mai vechi reprezentant al clasei umane. H. habilis a locuit in zone din Africa subsahariana, acum probabil 2-1,5 milioane de ani. In 1959 si 1960 au fost descoperite primele fosile in defileul Olduvai din nordul Tanzaniei. Aceasta descoperire a fost un punct de cotitura in paleoantropologie, intrucat cele mai vechi fosile umane cunoscute anterior erau exemplarele din Asia ale lui H. erectus. Multe trasaturi ale lui H. habilis par sa fie intermediare in termeni de dezvoltare evolutiva intre Australopithecus, specie relativ primitiva, si alte specii mai avansate de Homo.
Specii disparute: Homo habilis
Primele ramasite ale lui H. habilis gasite la Olduvai sunt cativa dinti si un maxilar inferior, impreuna cu fragmente dintr-un craniu si cateva oase de la mana. Pe masura ce se descopereau mai multe specimene in alte locuri, cum ar fi Koobi Fora, in nordul Kenyei, cercetatorii au inceput sa isi dea seama ca acesti hominizi erau diferiti din punct de vedere anatomic de australopitec, un grup asemanator mai mult maimutelor, ale caror ramasite au fost gasite in multe situri africane. Anuntul oficial al descoperirilor a fost facut in 1964 de catre antropologii Louis S.B. Leakey, Phillip Tobias si John Napier. Cu justificare pentru desemnarea noii creaturi drept Homo, nu Australopithecus, acestia au descris capacitatea craniana marita si molarii si premolarii de dimensiuni mai mici decat ai fosilei, un picior similar cu cel omenesc si oasele de le mana care sugerau abilitatea de a manipula obiectele cu precizie – de unde si numele speciei Homo habilis “omul indemanatic”. In plus, alaturi de fosile au fost gasite unelte simple de piatra. Toate aceste caracteristici prevestesc anatomia si comportamentul lui H. erectus si ale oamenilor de mai tarziu, facandu-l pe H. habilis extrem de important, chiar daca a lasat putine urme.
Fosile descoperite
Inafara de descoperirea initiala a maxilarului, a oaselor craniene si de la mana ale unui individ juvenil numit Olduvai Hominid 7 (OH 7), au fost atribuite lui H. habilis si alte fosile de la Olduvai. Bucati dintr-un alt carniu cu osul subtire, impreuna cu maxilarul, mandibula si dintii au iesit la lumina in 1963. Dupa doar o luna a fost gasit un al treilea craniu, dar aceste oase au fost calcate in picioare de vite dupa ce cazusera intr-o rapa. O parte dintre dinti rezistasera, insa craniu era rupt in mai multe fragmente mici; doar calota sau bolta craniana au fost asamblate impreuna. Aceste doua cranii sunt numite OH 13 si OH 16.
Din 1964 s-au descoperit mai multe ramasite, nu numai la Olduvai, ci si in alte zone din Africa. Un exemplar uimitor este OH 24. Aceste craniu este mai complet decat altele de la Olduvai. Cu toate acestea, deoarece unele dintre oase sunt zdrobite si distorsionate, fata si craniul sunt deformate. OH 24 e diferit de autralopitec in ce priveste marimea craniului si caracteristicile dentitiei, dar se aseamana cu autralopitecii din Africa de Sud din alte puncte de vedere, cum ar fi forma fetei. Nu s-a ajuns la un acord final cu privire la semnificatia sa, si din cauza ca fosila este deterioarata.
Printre descoperirile importante din regiunea Koobi Fora, nordul Kenyei, se afla un craniu controversat numit KNM-ER 14700 (Muzeul National al Kenyei –East Rudolf), care seamana atat cu Autralopithecus, cat si cu Homo. Ca si in cazul lui OH 16, acest specimen a fost rupt in mai multe fragmente, care au putut fi colectate numai dupa filtrarea extensiva a depozitelor. Unele dintre piese au fost apoi montate pe structura restaurata a fetei si pe o bolta de mari dimensiuni. Volumul creierului poate fi masurat destul de corect si are cca 750 cm cubi. Acest lucru i-a determinat pe unii paleoantropologi sa il descrie pe ER 1470 ca fiind unul dintre cei mai vechi reprezentanti ai clasei Homo, deoarece si alte caracteristici ale craniului sunt asemanatoare cu ale omului. In plus, este evident ca scheletul facial este relativ mare si turtit in partile inferioare. In acelasi timp, se pare ca specimenul Koobi Fora se aseamana din punct de vedere anatomic cu Australopithecus.
Printre alte descoperiri – cheie din regiunea Koobi Fora sunt KNM-ER 1813 si KNM-ER 1805. Primul, care are o mare parte a craniului, este mai mic decat ER 1470 si se aseamana cu OH 13 in multe detalii, printre care dimensiunea dintilor si morfologia. Al doilea craniu prezinta cateva caracteristici specifice. Desi cutia craniana a lui ER 1805 are un volum de cca. 600 cm cubi si se extinde astfel putin peste dimensinea tipica pentru australopitec, o creasta osoasa se extinde in patrea de sus a craniului. Aceasta creasta sagitala se uneste cu o alta creasta proeminenta orientata spre partea din a craniului. Aceste coame indica faptul ca muschii masticatori si cei ai gatului s-au dezvoltat puternic. Un model similar de creasta, daca nu chiar exagerat apare la autralopitecii robusti, dar nu la Homo. Alte caracteristici ale lui ER 1805 sunt insa asemanatoare omului. In consecinta, a existat un dezacord intre anatomisti in ce priveste apartenenta acestui individ la speciile de hominizi. In ciuda anomaliilor sale, se discuta adesea despre ER 1805 impreuna cu alte specimene grupate la H. habilis.
Cateva mandibule asemanatoare cu cele ale lui OH 7 au fost recuperate din zona Koobi Fora, iar niste dinti care ar putea apartine lui H. habilis au fost gasiti mai spre nord, in valea raului Omo, din Ethiopia. Niste ramasite suplimentare, printre care si un craniu foatre spart, s-au gasit in pestera de la Swartkrans, fosilele sunt amestecate cu multe alte oase de autralopiteci robusti. O specie timpurie de Homo poate fi, de asemenea, prezentata la Sterkfontein, nu departe de Swartkrans. Si aici, ramasitele sunt fragmentate si nu ofera neaparat informatii.
O descoperire mai valoroasa a fost raportata in defileul Olduvai in 1986. S-au gasit o falca cu dinti si fragmente de craniu, precum si bucati dintr-un brat drept si ambele picioare. Oasele par sa reprezinte un individ, numit OH 62. Desi craniul este spart, s-a pastrat destul din fata pentru a sugera asemanari cu Homo timpuriu. Descoperirea este deosebit de importanta datorita membrelor, care arata ca OH 62 este un hominid foarte mic. Bratul este lung in raport cu piciorul, ceea ce duce la proportii corporale foarte diferite de cele ale hominizilor moderni.
Structura corpului
Cresterea capacitatii craniene
Fosilele de la Oluvai si Koobi Fora au permis cercetatorilor sa faca unele determinari despre anatomia omului timpuriu. Cutia craniana a lui H. habilis este mai mare decat ceea de Australopithecus. Descoperirile originiale de la Olduvai includ doua oase considerabile din craniul lui OH 7. O cutie craniana incompleta a fost modelata prin asezarea oaselor impreuna ca sa formeze un craniu partial. Acest mulaj a fost folosit pentru a estima un volum total al creierului de cca. 775 cm cubi. Un mulaj de creier al lui ER 1470, care are un craniu mai complet, poate fi masurat direct; volumul sau este de cca. 775 cm cubi. Unul sau doua cranii suplimentare fragmentate par sa fie de aproximativ aceeasi marime cu cel al lui ER 1470. Altele – cum ar fi ER-1813, care are o capacitate craniana de numai 510 cm cubi – sunt mult mai mici. Astfel, dimensiunile creierului variind de la peste 500 la aproape 800 cm cubi par sa il caracterizeze pe H. habilis.
Craniile medii si mari au pereti subtiri si sunt mai degraba rotunjite decat lasate in jos si aplatizate; nu au crestele grele si protuberantele supraorbitale specifice lui H. erectus de mai tarziu. Partea inferioara a craniului este scurtata din spatele palatului catre spatele craniului, la fel ca la toate speciile ulterioare de Homo. Aceasta este un contrast important fata de asa-numitii australopiteci gracili, la care baza craniana este relativ ingusta si alungita.
Oasele faciale ale catorva specimene sunt pastrate cel putin partial, iar proportiile fetei variaza considerabil. Unul dintre hominizii de la Olduvai, OH 24, pare similar din punct de vedere anatomic cu Autralopithecus, in privinta pometilor proeminenti si a zonei nazale plate. Acest lucru ofera zonei centrale a fetei o expresie deprimata sau o forma concava, iar partea superioara a profilului nazal este obturata de obraz, atunci specimenul este privit din lateral. Astfel de concavitate a fetei este caracteristica unor australopiteci din Africa de Sud, dar nu mai este prezenta la Homo de mai tarziu. Scheletul facial al lui ER 1470 este mare in raport cu cutia craniana si este aplatizat sub nas – trasaturi asemanatoare lui Australopithecus. Peretii cavitatii nazale sunt insa usor rasfirati si exista cel putin o indicatie ca nasul este in relief, mai mult decat s-ar fi asteptat la autralopiteci. Fata lui ER 1813 este si mai moderna.
Dintii din fata ai lui H. habilis nu difera mult ca marime de cei de Australopithecus, insa coroanele premolare si molare – in special din mandibula – sunt mai inguste. Maxilarul in sine poate fi destul de puternic construit, ca al autralopitecilor gracili. Acesta este cazul lui OH 7 si, de asemenea, pentru cel putin un specimen de la Koobi Fora. Alte maxilare sunt mai mici, dar robuste, adica relativ groase in raport cu inaltimea. De exemplu, mandibula lui OH 13 este similara in mai multe privinte cu cea a lui H. erectus, iar acest individ ar fi fost numit H. erectus daca maxilarul sau nu ar fi fost gasit impreuna cu oase mici si subtiri de bolta.
Au fost descoperite doar cateva parti de schelet. Unele membre descoperite la Olduvai si Koobi Fora au fost grupate de proba cu H. habilis in baza unei similaritati anatomice generale generale cu oamenii de mai tarziu. Insa aceste fosile nu sunt asociate cu dinti sau cranii si probabil nu este potrivita folosirea acestora ca baza pentru descrierea lui Homo timpuriu. Un individ ale carui parti ale corpului sunt mai complet reprezentate este OH 62. Oasele bratului si ale piciorului lui OH 62 sunt fragmentate, dar bratul este relativ lung. Scheletul poate fi similar ca proportii australopitecilor mici. OH 62 mergea probabil pe doua picioare la fel de eficient ca si hominizii timpurii, insa acest individ miniatural este diferit in multe privinte de oamenii de mai tarziu.
Un alt specimen important este mana nedezvoltata a lui OH 7. Aceste oase, descoperite cu oase craniene, se aseamana in multe privinte cu ale maimutei, dar este aproape sigur ca individul de la care provin avea maini abile. Obiecte de piatra si fosile de Homo timpuriu au fost gasite la Olduvai si in alte situri. Aceste instrumente sunt numite cultura Oldowan si, desi sunt brute, indica faptul ca H. habilis putea modela piatra.
Comportament
Uneltele de piatra si deseurile neutilizate (in principal unelte brute de taiat si bucati ascutite) lasate de catre H. habilis furnizeaza indicii importante despre comportamentul acestor oameni timpurii. Defileul Olduvai a fost o sursa bogata de instrumente din cultura Oldowan, iar acestea sunt adesea gasite impreuna cu fosile de animale. Initial, din aparitia de obiecte impreuna cu oase s-a dedus ca H. habilis vana animalele si aducea carcasele acestora in locul unde salasluia pentru a le cioparti, dar acum se stie ca situatia era mai complicata. Grupuri precum cele gasite la Olduvai pot fi create prin diverse mijloace si nu toate sunt legate de activitati hominide. Cu toate acestea, H. habilis de la Olduvai folosea cu siguranta produse de origine animala . Cu ajutorul unui microscop electronic de scanare, s-a demonstrat ca taieturile de pe unele oase au fost facute de unelte de piatra, dar acest lucru nu dovedeste ca animalele au fost vanate. Analiza fosilelor de animale de la Olduvai arata, de asemenea, ca unele urme au fost facute de dinti de rozatoare sau de animale carnivore, indicand faptul ca macar unele dintre animale au fost ucise de pradatori nehominizi. Dupa toate probabilitatile hominizii de la Olduvai ar fi obtinut carcase mai mari numai dupa ce animalele erau ucise si partial mancate de alte animale de prada. H. habilis ar fi vanat animale mici, cum ar fi antilopa, dar cu siguranta a fost un necrofag.
Este discutabil daca siturile de la Olduvai erau sau nu locuinte de baza. Nimic din ce a fost recuperat nu indica faptul ca oamenii au locuit acolo unde se adunasera oasele de animale. Aceste zone erau probabil periculoase, de vreme ce atrageau numeroase animale de prada. Aceste situri ar fi putut fi un depozit de unelte de piatra si materii prime stabilit intr-un loc convenabil pentru prelucrarea rapida a partilor de origine animala. Prin urmare, nu se stie daca locul unde traiau hominizii sau daca statutul lor social a fost prototipul vanatorului-culegator de mai tarziu, cu toate ca H. habilis a intreprins probabil activitatii culturale.
Daca Homo timpuriu dobandise sau nu limbajul este o alta intrebare fundamentala, iar doveziile indirecte pe aceasta tema au fost diferit interpretate. Unii anatomisti sunt convinsi ca mulajele endocraniene ale fosilelor lui H. habilis indica faptul ca regiunile asociate cu limbajul omului modern sunt extinse. Altii nu sunt de acord cu aceasta evaluare, in special deoarece numarul de cutii craniene conservate destul de bine pentru a forma mulaje detaliate este mic. Antropologii si-au bazat interpretariile si pe descoperirile arheologice. In opinia unora, artefactele brute Oldowan indica capacitatea de folosire a limbajului. Criticii acestei afirmatii sustin ca cultura Oldowan reprezinta doar obiecte de piatra oportuniste. Ei sustin ca, deoarece instrumentele ulterioare ale lui H. erectus din cultura acheuleana sunt mai atent alcatuite si sunt adesea foarte simetrice, acest hominid de mai tarziu a fost primul care a folosit simbolurile si limbajul. Una dintre problemele ridicate de aceasta teorie este faptul ca nu a fost stabilita nici o legatura clara intre comportamentul tehnologic si cel lingvistic – chiar si instrumentele mai sofisticate ar fi putut fi mai realizate de homonizi nevorbitori. Astfel, nu se stie sigur cand si-a dezvoltat Homo competentele lingvistice care caracterizeaza omul modern.
Implicatii evolutive
Interpretarea generala a fosilelor gasite este ca H. habilis nu este numai substantial diferit de Australopithecus, ci reprezinta si inceputul tendintelor ce caracterizeaza istoria evolutiei umane, in special expansiunea creierului. Unele exemplare au in mod clar o capacitate craniana mai mare decat cea a australopitecului, iar capacitatea creste progresiv odata cu H. erectus, H. sapiens arhaic si omul modern. Se crede ca H. habilis prezinta originile altor tendinte, cum ar fi dinti mai mici si schimbari in structura fetei, in special in regiunea nazala.
Teoria conform careia H. habilis este situat intre australopitecul relativ primitiv si mai avansatul Homo pare sa fie in general corecta, dar mai multe aspecte ale acestui punct de vedere pot fi contestate. Desi nu existe multe fosile ale lui H. habilis, este tot mai clar ca exista diferente anatomice intre grupurile din Africa de Est. O parte dintre cele mai noi descoperiri au confirmat presupunerile ca craniul de Homo timpuriu ar trebui sa fie relativ mare, cu partea din spate rotunjita si baza scurtata. Alte fosile nu s-au putut atribui asa de usor lui H. habilis, si au existat controverse privind interpretarea lor. Unele cutii craniene sunt considerabil mai mici si s-a sugerat frecvent ca aceasta variatie este una dintre diferentele dintre barbati si femei (dimorfism sexual), craniile mai mari fiind atribuite barbatiilor. Exista insa diferente de forma si de marime, iar mai multe dintre craniile mai mici se indeparteaza de morfologia lui Homo habilis, care are creierul de mari dimensiuni – in privinte care nu sunt in mod evident legate de sex. De asemenea, exista similitudini faciale intre unele exemplare si australopitec. Astfel, exista posibilitatea ca doua specii diferite, nu un singur grup dimorfic sexual sa fie de fapt reprezentate de aceste fosile.
Datarea fosilelor
S-au folosit mai multe metode pentru a data fosilele de H. habilis din Olduvai si s-a stabilit un interval de timp destul de exact pentru acea zona. Cele mai vechi ramasite, printre care OH 24, au 1,85 milioane de ani. Altele, cum ar fi OH 7 si OH 62, nu sunt chiar atat de vechi. Cel mai recent craniu de la Olduvai, reprezentativ pentru omul timpuriu, este OH 13. Nu sunt disponibile date radiometrice pentru aceasta, insa alte metode de datare au estimat ca ar avea o vechime de 1,5 milioane de ani.
In regiunea Koobi Fora s-au gasit o serie de fosile importante in apropiera unui nivel de cenusa vulcanica unde exista si unelte de piatra. Acest strat de cenusa a fost datat la cca. 2,6 milioane de ani vechime. Cand ER 1470 a fost descoperit in 1972, la cativa metri sub acest strat, s-a crezut ca respectivul craniu abia descoperit atesta existenta unui Homo dintr-o perioada anterioara acumularii depozitelor de la Olduvai. Aceasta ipoteza a fost pusa curand la indoiala pe baza unor alte probe si, inainte de 1980, a fost clar ca varsta fusese supraestimata. O serie de calcule radiometrice realizate ulterior l-au datat acum 1,88milioane de ani. Astfel, craniul ER 1470 si alte specimene de H. habilis recuperate de sub acest strat de cenusa ar trebui sa aiba aproximativ doua milioane de ani vechime. Dovezile din Africa de Est sugereaza ca prin urmare faptul ca H. habilisa trait timp de o jumatate de milion de ani, sau mai mult, inainte de a lasa loc speciei Homo de mai tarziu.
Clasificarea separata a diferitelor exemplare inseamna ca fiecare trebuie sa isi gaseasca locul intr-o schema, sau o filogenie, a descendentilor hominizi. Una dintre interpretari atribuie exemplarele cu craniul si mai mic speciei Australopithecus gracilis. Conform acestui scenariu, numai craniile mai mari reprezinta evolutia lui Homo timpuriu. Altele, contestand ideea ca toate speciile de Homo au avut o evolutie liniara simpla, sustin ca populatiile umane timpurii, erau mai diversificate decat s-a admins si, desi acesti cercetatori recunosc doua specii distincte, ei prefera sa le considere pe ambele ca facand parte din clasa Homo. In aceasta privinta, doua specii ar fi trait simultan acum 2,0-1,5 milioane de ani. Doar una singura ar putea fi stramosul direct al H. erectus si, astfel, cea care a evoluat este probabil specia cu creierul mai mare, in timp ce hominizii mai mici au disparut.
Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro
Inafara de descoperirea initiala a maxilarului, a oaselor craniene si de la mana ale unui individ juvenil numit Olduvai Hominid 7 (OH 7), au fost atribuite lui H. habilis si alte fosile de la Olduvai. Bucati dintr-un alt carniu cu osul subtire, impreuna cu maxilarul, mandibula si dintii au iesit la lumina in 1963. Dupa doar o luna a fost gasit un al treilea craniu, dar aceste oase au fost calcate in picioare de vite dupa ce cazusera intr-o rapa. O parte dintre dinti rezistasera, insa craniu era rupt in mai multe fragmente mici; doar calota sau bolta craniana au fost asamblate impreuna. Aceste doua cranii sunt numite OH 13 si OH 16.
Dintii din fata ai lui H. habilis nu difera mult ca marime de cei de Australopithecus, insa coroanele premolare si molare – in special din mandibula – sunt mai inguste. Maxilarul in sine poate fi destul de puternic construit, ca al autralopitecilor gracili. Acesta este cazul lui OH 7 si, de asemenea, pentru cel putin un specimen de la Koobi Fora. Alte maxilare sunt mai mici, dar robuste, adica relativ groase in raport cu inaltimea. De exemplu, mandibula lui OH 13 este similara in mai multe privinte cu cea a lui H. erectus, iar acest individ ar fi fost numit H. erectus daca maxilarul sau nu ar fi fost gasit impreuna cu oase mici si subtiri de bolta.
